Rezultatul alegerilor din Taiwan îndepărtează China de obiectivul de unificare al insulei, prezervând în continuare valorile democrației și ale influenței SUA în Asia de Est
Alegerile prezidențiale din Taiwan din 2024, care au avut ca rezultat victoria lui William Lai Ching-te din Partidul Democrat Progresist – partid pro-independență în raport cu Republica Populară Chineză, marchează un moment semnificativ pentru statutul politic al insulei cu implicații de avengură în ceea ce privește dinamica puterii regionale în Asia de Est și în rolul ei complex în raport cu relația complicată dintre SUA și China.
Aceste alegeri nu numai că reflectă evoluția culturii politice din Taiwan, dar au și implicații semnificative pentru influența Chinei în Asia de Est și pentru modalitatea prin care aceasta va urmări să își manifeste dominanța regională pentru a ajunge cât mai aproape de atingerea obiectivului de integrare teritorială a insulei Taiwan într-un singur stat (One-China Principle).
După pierderea Războiului Civil Chinez (1949), Partidul Naționalist ROC (Republic of China ~ Taiwan), Kuomitang a primit ajutor militar și politic din partea SUA care avea ca scop înfrânarea răspândirii Comunismului și influenței acestuia și către alte națiuni din regiune. De-a lungul Războiului Rece Republica Populară Chineză a fost izolată pe plan internațional, Taiwan fiind reprezentantul oficial în cadrul ONU până în 1971 când în urma Rezoluției 2758 a Adunării Generale ONU, Republica Populară Chineză a fost recunoscută ca fiind singurul reprezentant legitim al Chinei obținând mai ales loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU.
Acesta a constituit un pas uriaș în afirmarea puterii pe plan internațional a Republicii Populare Chineze. În urma unor deteriorări treptate în relația cu URSS de-a lungul anilor 60’, China și-a reorganizat obiectivele politice pe plan internațional în special prin încercarea de a normaliza relațiile diplomatice cu SUA, un punct cheie în clădirea fundației acestui proces fiind chiar vizita președintelui american Richard Nixon din 1972.
În anul 1979 (1 ianuarie) SUA a recunoscut Republica Populară Chineză ca fiind singurul guvern legitim al Chinei totodată mai târziu în luna aprilie a aceluiași an semnând Tratatul Relațiilor cu Taiwan (Taiwan Relations Act) care prevedea menținerea de legături diplomatice, culturale, politice și economice cu Taiwan-ul și posibilitatea de a-i furniza armament.
De remarcat este că decizia de normalizare a relațiilor cu Republica Populară Chineză din partea SUA a venit mai ales pe fondul dorinței de a contrabalansa puterea și influența Uniunii Sovietice de la acea vreme dar și pe fondul faptului că regimul Taiwanez din acea perioadă era tot unul autocrat. Chiar dacă acum se bucură de titulatura de „democrație funcțională” (engl. full-democracy), Taiwan-ul nu a fost din totdeanua (nici măcar pe aproape) un regim democratic până la sfârșitul anilor 80, odată cu formarea Partidului Democrat Progresiv (1986) și abolirea Legii Marțiale (1987), care a marcat începutul pluralismului politic și sfârșitul interzicerii presei libere, primele alegeri prezidențiale organizându-se abia în 1996, iar primul transfer democratic de putere către liderul unui partid de opoziție în anul 2000.
Pe fondul creșterii nivelului de democrație, regimul Taiwanez căuta activ să primească/redobândească recunoașterea internațională pe care o „pierduse” de la țările democratice aliate (care recunoscuseră rând pe rând Republica Populară Chineză de-a lungul anilor 80 ca fiind conducătorul și reprezentantul legitim și unic al Chinei), președintele de la acea vreme (Lee Teng Hui) primind în 1995 chiar o viză ce îi permitea drept de vizită în SUA, acesta efectuând chiar o vizită în luna iunie în SUA la Universitatea Cornell – unde anterior își finalizase studiile de doctorat. Acest act a fost considerat provocator și sfidător față de suveranitatea RPC (Republica Populară Chineză) și față de politica externă a SUA asumată în raport cu China ~ One China Policy.
Drept răspuns RPC a efectuat în august teste cu lansări de rachete în apele ce înconjurau insula Taiwan urmate în noiembrie și de exerciții militare de asalt pentru a descuraja încercările insulei de a-și redobândi statutul și pentru a intimida primul proces electoral de alegeri prezidențiale ce urma să aibă loc – indicând indirect că alegerea președintelui Lee va cauza un conflict militar direct, îngreunând de altfel procesul de tranziție spre democrație.
Ca răspuns la reacția RPC, SUA trimiseseră în regiune două grupuri militare alături de două portavioane menite să descurajeze orice încercare a RPC de perturbare a securității din zonă, să întărească poziția SUA drept susținător al securității Taiwan-ului și să înfrâneze influența RPC în regiune, scoțând în evidență superioritatea militară a SUA în raport cu RPC. Această situație critică a fost ulterior detensionată prin eforturi diplomatice, însă au determinat RPC să-și dorească și mai mult să-și afirme dominanța și puterea în zonă dezvoltându-și capacitățile militare, iar SUA să ofere mai departe ajutor substanțial în dezvoltarea militară a Taiwan-ului.
Pe fondul creșterii constante a puterii militare și a influenței economice a Chinei de-a lungul anilor 2000, SUA (prin intermediul Strategiei de Pivotare în Asia de Est din cadrul administrației Obama) și-au concentrat atenția spre a-și întări legăturile cu statele aliate din zona respectivă pentru a putea preveni răspândirea influenței Chinei în regiune și a menține un echilibru de putere în care ponderea influenței SUA ca partener economic, politic și militar asupra regiunii este mai mare decât a Chinei și este prezervată pe termen lung.
De-a lungul timpului de fiecare dată când au existat alegeri prezidențiale în Taiwan iar puterea a fost preluată de un lider opozant regimului de la Beijing sau când au avut loc întâlniri oficiale între reprezentanți oficiali ai SUA și Taiwan, mereu au existat escalări și tensiuni generate din partea RPC, ultima fiind în urma vizitei lui Nancy Pelosi în august 2022, când ulterior au fost efectuate timp de aproximativ o săptămână exerciții militare ce simulau o invazie a insulei și chiar și efectuarea unei blocade navale în jurul insulei menite să o izoleze de potențial ajutor militar extern, avioanele implicate intrând fără ezitare (ceva ce oricum se întâmpla de obicei, doar că de data asta numărul a fost substanțial mai mare) în spațiul aerian al Taiwan-ului.
Atât înainte de acest eveniment (în luna mai a aceluiași an), cât și ulterior (în luna septembrie) președintele Joe Biden a declarat în cadrul unui eveniment public, respectiv unui interviu că Statele Unite vor oferi sprijin militar Taiwan-ului în cazul în care China decide să invadeze insula și să integreze teritoriul respectiv prin mijloce militare.
În urma alegerilor recente în care înclinațiile Taiwanului, influențate de victoria DPP, ar putea schimba echilibrul regional de putere, este foarte probabil să fie observat un nivel ridicat de creștere a asertivității militare din partea Chinei. De asemenea, victoria unui partid care este opozițional în raport cu Beijing-ul ar însemna probabil degradarea legăturilor economice dintre China și Taiwan și apropierea și mai mare a celui din urmă față de SUA care se poziționează ca o putere protectoare a aliațiilor săi față de ambițiile regionale ale Chinei.
Totodată este foarte important de adus în evidență și semnificația geopolitică a insulei care din punct de vedere strategic acționează ca o barieră în calea expansiunii maritime a Chinei, făcând parte (conform „Strategiei Lanțurilor de Insule ~ Island Chain Strategy ~ concepută de SUA în 1951 pentru prevenirea răspândirii Comunismului în Asia de Est, separă Marea Chinei de Est de Marea Filipinelor și Marea Chinei de Sud de Marea Sulu și arhipelagul Filipinez) din primul lanț de insule alături de Insulele Kurile, Arhipelagul Japonez, Insulele Ryukyu si zona de nord a Insulelor Filipine și a Brunei. În cazul în care China ar asimila Taiwan, acest lucru i-ar permite să treacă de primul lanț și ar crește expansiunea ei maritimă către Ocean, sporindu-i influența asupra aliaților SUA din zona respectivă.
Din perspectiva abordării realiste în relațiile internaționale poate fi considerat că ambițiile pe plan extern ale Chinei în Asia de Est sunt centrate în dorința de a-și maximiza influența și dominanța pentrua a depăși puterea rivalului său (SUA) la nivel regional și chiar și internațional atacându-i statutul și credibilitatea de superputere și apărător al aliaților și al democrației. Probabil lucrurile stau similar și din poziția Statelor Unite, care deja dețin titlul de cea mai mare „superputere”, situația cu Taiwan-ul fiind una foarte specială deoarece în cazul în care China ar câștiga această rundă a competiției cu SUA (prin mijloace militare sau chiar și diplomatice) ar putea fi o lovitură decisivă care ar clătina semnificativ poziția Statelor Unite ca protector al aliaților săi și al democrației în Pacific și în Asia de Est, afectându-i și statutul de putere militară pe plan internațional în raport cu aliații din Europa care deja se află de aproape doi ani într-un conflict indirect Rusia. Totodată, Taiwan-ul este cel mai mare producător al industriei semiconductori din lume care constituie o piesă vitală pentru mentenanța și dezvoltarea industriei de IT, resursă pe care SUA nu și-ar putea permite să o “predea” pe mâna RPC care este cel mai mare competitor al său din punct de vedere economic.
Este de așteptat ca în urma rezultatului alegerilor recente să apară noi tensiuni între SUA, Taiwan și China. Ca și în dățile anterioare în cazul în care SUA sau Taiwan-ul decid să facă pași oficiali de apropiere una în raport cu cealaltă sau de întărire a „legăturilor neoficiale”, probabil că vor apărea din nou amenințări și escalări militare urmate de tensiuni sau chiar situații de criză din partea Chinei în raport cu Taiwan-ul. Ambele națiuni și-au dezvoltat și modernizat substanțial capacitățile militare în ultimii 15 ani, un conflict militar direct dintre cele două terminându-se cu pagube imense pentru ambele tabere, acesta fiind de altfel și motitvul cel mai probabil pentru care o acțiune militară masivă nu ar lua amploare, riscurile unei confruntări directe fiind mai mari decât potențialele beneficii (în cazul în care SUA ar interveni în apărarea insulei de către o invazie militară a Chinei).
Atâta timp cât SUA își va prezerva statutul de aliat influent și de putere care protejează democrația în zonă, China (sau orice altă națiune) nu ar putea desfășura o intervenție militară care ar provoca un conflict cu aceasta, însă există alte modalități prin care China ar putea să încerce să unifice insula pe termen lung în cazul în care nu există cooperare politică din partea Guvernului de la Taipei prin încercări de intervenție externă de destabilizare a politcii interne, care mai apoi să creeze un scenariu favorabil unei „unificări pacifiste”, lucru care pare poate părea mai ușor de realizat la prima vedere (decât o invazie propriu-zisă), deși suportul pentru unificarea Taiwan-ului cu China este foarte scăzut în rândul populației taiwaneze, fiind explicat și de motivarea electoratului de a-și alege a doua oară consecutiv un președinte dintr-un partid care este opozant relațiilor cu Beijing-ul.
O intevenție militară ar deveni mai probabilă doar atunci când influența Statelor Unite s-ar afla sub constantă presiune din mai multe părți și ar trebui să facă față simultan mai multor provocări care i-ar reține să își permită să își mai asume rolul de „protector neoficial” al Taiwan-ului.
Autor: Cristea Stefan
Surse:
Yoshihara, Toshi (July 2012). “China’s Vision of Its Seascape: The First Island Chain and Chinese Seapower: China’s Vision of Its Seascape”. Asian Politics & Policy. 4 (3): 293–314.
Friedberg, Aaron L. “A Contest for Supremacy: China, America, and the Struggle for Mastery in Asia.” W. W. Norton & Company, 2011.
Mearsheimer, John J. “The Tragedy of Great Power Politics.” W. W. Norton & Company, 2001.
Yahuda, Michael. “The International Politics of the Asia Pacific.” Routledge, 2011.
Tsang, Steve. “Taiwan’s Impact on China: Why Soft Power Matters More than Economic or Political Inputs.” Palgrave Macmillan, 2017.