Cum vrea Vladimir Putin să înțelegem războiul din Ucraina și relațiile Rusiei cu Occidentul?

La aproape doi ani de la începerea invaziei ruse în Ucraina, interviul realizat de controversatul jurnalist american Tucker Carlson cu președintele rus Vladimir Putin pe 6 februarie reprezintă prima întâlnire oficială a acestuia cu o persoană ce face parte din mass-media occidentală. Acest interviu a oferit detalii despre informații ce erau cunoscute și anterior privind percepția președintelui Putin și a Federației Ruse asupra Războiului cu Ucraina și al relațiilor cu Occidentul.

De-a lungul ultimilor 2 ani au mai existat jurnaliști din Occident care au încercat să obțină un interviu cu Vladimir Putin, însă aceste solicitări au fost refuzate de către Kremlin. Motivul invocat de Secretarul de Presă al Kremlinului, Dimitry Peskov pentru care președintele Vladimir Putin a acceptat să acorde un interviu jurnalistului Tucker Carlson este pentru că cel din urmă „nu este pro-ucrainean sau pro-rus, este pro-american și se diferențiază în contrast cu poziția presei tradiționale Anglo-Saxone”, Carlson fiind de altfel cunoscut atât în SUA cât și pe plan internațional pe platformele de social media pentru promovarea dezinformarii pro-ruse de la începutul invaziei.

„Talk-Show sau o conversație serioasă ? ” – acesta a fost primul răspuns, retoric de altfel al președintelui Putin la prima întrebare legată de momentul în care a început invazia din Ucraina și motivele din spatele acesteia, urmat de aproximativ o jumătate de oră de lecție de istorie plină cu concepții eronate și de informații interpretate greșit. Ideea că Vladimir Putin utilizează „istoria falsificată” pentru propagandă internă și construirea de pretexte în justificarea conflictului din Ucraina nu este ceva nou, însă există câteva momente în acest interviu care surprind elemente noi în declarațiile sale.

El atribuie Poloniei cauza invaziei Germaniei de la începutul celui de Al Doilea Război Mondial invocând drept motiv refuzul Poloniei de a-i oferi lui Hitler posibilitatea de formare a unui coridor către orașul Danzig (pierdut de Germani în urma Tratatului de la Versailles din 1918) și chiar și controlul asupra acestuia, declarație ce este complet deplasată în raport cu motivele reale ale invaziei Poloniei de către Germania, dar care pune în evidență faptul că Putin justifică invazia Poloniei de către Germania într-un mod relativ similar cu felul în care el justifică invazia Ucrainei de către Rusia. Mai menționează și că Polonia a ajutat Germania în separarea Cehoslovaciei, lucru ce este preponderent fals, ocuparea Cehoslovaciei din 1938 fiind mai degrabă o consecință a Tratatului de la Munchen și a urmărilor acestuia, însă este adevărat faptul că Polonia a exercitat presiune în dobândirea anumitor teritorii din Cehoslovacia. Aceasta a fost o decizie oportunistă dar independentă de altfel luată de Polonia în urma presiunii din partea Tratatului de la Munchen asupra Cehoslovaciei. Nu a fost nicidecum un acord între Polonia și Germania.

Un alt element foarte frecvent întâlnit în declarațiile președintelui Putin care nu s-a făcut lipsit nici din cadrul acestui interviu este faptul că „Ucraina nu există, este un stat creat artificial de către Lenin și Stalin”. După Revoluția Rusă din 1917, Ucraina și-a declarat independența, ducând la o perioadă de conflict și guverne concurente pe teritoriul său. Bolșevicii, căutând să-și răspândească revoluția socialistă și să contracareze mișcările de independență, au înființat Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (RSS Ucraineană) în 1919, chiar în mijlocul haosului din timpul războiului civil rus. Vladimir Lenin, liderul bolșevicilor, a pledat pentru o politică de autodeterminare națională în contextul statelor socialiste federative. Această politică a avut ca scop abordarea diversității etnice a fostului Imperiu Rus.

Lenin credea că acordarea autonomiei teritoriilor naționale în cadrul unei federații socialiste mai mari ar împiedica mișcările naționaliste să se opună guvernului bolșevic.

Dreptul republicilor de a se separa teoretic era consacrat în constituția sovietică, dar era practic imposibil de exercitat având în vedere controlul centralizat al Partidului Comunist.În urma războiului Civil, Republica Socialistă Sovietică Ucraineană a devenit parte din U.R.S.S, însă a avut dreptul la autonomie și separare față de U.R.S.S (ca toate celelalte Republici Sovietice). După al Doilea Război Mondial au avut loc schimbări teritoriale semnificative. În 1939 în urma Pactului Molotov-Ribbentrop dintre Germania Nazistă și Uniunea Sovietică, estul Poloniei a fost ocupat de sovietici și părți din ea au fost incorporate în RSS Ucraineană. Această zonă includea o populație ucraineană semnificativă. Totodată, granițele au fost extinse în continuare cu teritorii ce aparțineau Românei și Ungariei care au fost ocupate de U.R.S.S și incorporate în RSS Ucraineană în urma victoriei U.R.S.S asupra Germaniei Naziste și a aliaților săi.

Dobândirea independenței Ucrainei a avut loc în urma organizării unui referendum (unde peste 90% dintre participanți și-au exprimat dorința de a fi pro-independență) în august 1991 pe fondul creșterii treptate de-a lungul timpului a unui sentiment de identitate națională diferit și totodată pe fondul dizolvării U.R.S.S la finalul războiului Rece, Ucraina primind recunoaștere internațională din partea multor țări, construind de altfel de-a lungul timpului relații diplomatice cu peste 180 de state. De altfel Federația Rusă a fost printre primele țări care au recunoscut independența Ucrainei (2 Decembrie 1991).

Pe lângă utilizarea „istoriei falsificate”, președintele Putin nu a ezitat să critice expansionismul NATO în Europa de Est după finalizarea Războiului Rece, privind acest lucru ca pe o amenințare la adresa securității Federației Ruse și a sferei de influență Rusească în Europa de Est. El a criticat summit-ul NATO din 2008 organizat în București unde atât Ucraina cât și Georgia au fost invitate să se alăture organizației. Pentru Vladimir Putin care are ca obiective pe plan extern „restaurarea puterii” și influenței Federației Ruse, pierderea influenței în Europa de Est și în statele care sunt foste republice sovietice în favoarea Occidentului reprezintă o amenințare la adresa statutului Rusiei de mare putere și „protector al lumii ruse”.

De altfel, el menționează nemulțumirea față de lumea Occidentală printr-o retorică interesantă, oarecum conspiraționistă, care nu critică neapărat liderii acestora cât „serviciile secrete”, „elita politică” sau „statul paralel”, afirmând în mai multe momente din cadrul interviului că el mereu a fost deschis să colaboreze cu liderii din Occident și că neînțelegerile care au existat au fost datorate alți factori externi pe care nu i-a înțeles. Retorica este oarecum similară cu cea pusă în lumina reflectoarelor de grupuri media conservatoare din SUA și de Donald Trump în timpul alegerilor din 2016 și chiar și în timpul mandatului său prezidențial.

Acest tip de discurs este menit să influențeze publicul vulnerabil, ce constituie în fapt o porțiune semnificativă in tarile de vest care se uită la acest interviu, sa fie mai apropiați de “ideologia lui” si de ideologii ale politicienilor din tarile occidentale care sunt mai apropiați de a sa. Spune că „războiul se poate termina în câteva săptămâni” dacă SUA nu mai trimit arme si totodată „există alte probleme cu care Occidentul, în special SUA, și populația din tarile respective ar trebui sa se preocupe printre care inflația, imigranții și datoriile externe. Sancțiunile impuse de țările neprietenoase nu ajuta populația ci doar elitele din vârful societății și nu vor opri Rusia să-și atingă obiectivele. „Rusia a vrut mereu și încă vrea o cooperare mutuala cu vestul, dar vestul e cel care nu vrea sa coopereze cu ei, și asta îi costa pe ei (vest) mai mult decât o costa pe Rusia, care are a găsit parteneri și în alte regiuni”. Totodată menționează subtil ca, China devine un partener economic “mai necesar” pe plan internațional, in special pentru tarile europene decât SUA, o remarcă menită să pună sub semnul întrebării rolul SUA și influența acesteia asupra statelor europene.

Întrebat mai departe despre Războiul din Ucraina și dacă și-a atins scopurile, Putin oferă un răspuns negativ, aducând din nou în evidență obiectivul de „denazificare a Ucrainei”. Acesta reaminteste faptul că modelul de independență al poporului ucrainean își are rădăcinile în „eroii naționali care au luptat pentru Germania Nazistă”, menționând și episodul din parlamentul Canadian din luna Octombrie a anului trecut, în care atât premierul Justin Trudeau cât și Vlodymir Zelenski au aplaudat un veteran ucrainean din Al Doilea Război Mondial, care a fost soldat pentru o organizație paramilitară nazistă. Întrebat dacă e mulțumit cu teritoriile anexate în prezent, Putin evită întrebarea continuând să explice în ce constă obiectivul de denazificare al Ucrainei.

Conflictul Ruso-Ucrainean descris prin optica președintelui Vladimir Putin, ar fi cauzat în mare măsură de dorința Occidentului de a slăbi Rusia prin extinderea influenței sale, utilizand intruziuni violente în țări unde se află populație rusească ce trebuie protejată. Acesta descrie revoluția din 2014 (face pe alocuri confuzii cu cea din 2004) ca pe o lovitură de stat sprijinită de Occident, ocuparea Crimeei ca pe o măsură necesară de apărare a populației din regiune de presiunile violente a Occidentului care sprijina Lovitura de Stat, și războiul din Donbass drept o acțiune militară cauzată de Occident, ce pune în pericol populația din zonă care nu a susținut Lovitura de Stat.

Terminologia de lovitură de stat este utilizată de Putin pentru a reflecta dezgustul faţă de apropierea Ucrainei de Occident, proces alimentat, după spusele acestuia, de presiunile exercitate de ţările europene și serviciile secrete americane, prin influenţarea populaţiei cu scopul înlăturării preşedintelui Ianukovici, care refuză semnarea acordului de asociere cu Uniunea Europeană, favorizând în schimb continuarea aproprierii de Moscova.

Pe lângă aceste lucruri Putin mai menționează și ineficiența Ucrainei de a menține înțelegerile de la Minsk, semnate în același an cu anexarea Crimeii. Aceste tratate urmăreau medierea situației din Donbas, dintre grupurile separatiste rusești și forțele armate ucrainene. În final, o idee care a fost evidențiată odată cu începerea conflictului deschis ar fi dorința lui Vladimir Putin de a reduce niște influențe care au acaparat Ucraina în ultimii ani, mai precis influențe neo-naziste care, in viziunea președintelui rus au dus la formarea unei viziuni eronate asupra identitatii și istoriei ucrainene, care s-ar baza pe principii naziste. Pentru Putin este clar că pierderea influenței politice asupra Kievului în 2014 a fost percepută ca o amenințare semnificativă la adresa obiectivelor sale de restaurare a „gloriei” influenței și statutului Rusiei de mare putere globală, mai ales în ceea ce privește decizia majorității populației ucrainene de a se apropia mai mult de UE.

În vederea prezentării unei posibile finalitate a conflictului, președintele nu se pune neapărat într-o poziție de agresor, ci mai degrabă într-o ipostază în care acțiunile sale ar fi fost forțate de implicări externe și de dorințe de expansiune ale Occidentului. Totodată Putin reiterează că negocierile cu Ucraina s-ar fi desfășurat într-o manieră bună și ar fi fost aproape de a ajunge la un consens în Istanbul, acesta spunând că în semn de deschidere au fost de acord pentru a retrage trupele din zona Kievului (în realitate aceasta fiind de fapt o înfrângere militară, nu o retragere), însă Boris Johnson (pe atunci Prim-Ministru al UK) a convins reprezentanța ucraineană și pe președinte că este mai bine dacă Ucraina luptă cu Rusia.

Alte elemente importante de menționat reprezintă, rolul controversat al intervievatorului în cadrul acestui dialog care a omis să pună sub semnul întrebării „falsificarea istoriei” de către Putin (ba chiar l-a aclamat pentru nivelul de cunoștințe deținute), a ezitat să aducă în discuție anumite probleme ce puteau fi adresate precum sunt acuzațiile de crime de război, bombardarea zonelor civile, furnizarea de arme din partea Coreei de Nord și a Iranului, eliminarea lui Evgheni Prighozin și rebeliunea acestuia, etc.

Concluziv, ar trebui să ne punem o întrebare: Care a fost scopul adevărat al acestui interviu ? Ei bine, în sine, interviul nu oferă o nouă imagine a situației din Ucraina, ideile lui Putin fiind în mare parte reluate, acesta prezentându-se nu ca un invadator, ci ca un om care a fost forțat să recurgă la „operațiune militară specială” pentru siguranța statului său. Majoritatea publicului care urmărește acest interviu face parte în special din SUA și din țări occidentale și este un public vulnerabil (făcând parte din tipul de audiență ușor influențabilă care urmărește persoane controversate, cu idei conspiraționiste și viziuni conservatoare), ceea ce face probabil ca politcienii din țările occidentale care au idei sau opinii similare cu cele prezentate de Putin să crească în popularitate în rândul electoratului. Este de urmarit dacă interviul va influența în vreun fel electoratul international, în special pe cel american, și este de urmărit și pozitia pe care Occidentul o va lua în raport cu acest fapt.

Autori: Ștefan Cristea și Dragoș Sorescu