Pasdaran, sau Gărzile Revoluționare Iraniene, după cum sunt cunoscute în Occident, reprezintă una dintre instituțiile de bază ale regimului din Teheran din 1979 până în prezent. În concepția primului lider suprem al Iranului, Ruhollah Khomeini, Gărzile Revoluționare au misiunea de a proteja integritatea Republicii Islamice. În Occident au dobândit imaginea unei miliții a moravurilor, o poliție care se asigură că toți cetățenii Iranului respectă legea Sharia, în special în cazul femeilor. În realitate, Gărzile Revoluționare au evoluat într-o entitate care reprezintă un pericol chiar și pentru actualul lider suprem, Ali Khamenei, cu toate că acesta deține, cel puțin în teorie, controlul direct asupra instituției. Gărzile se află în afara controlului guvernului civil condus de președintele Iranului, în afara controlului forțelor armate iraniene și sunt sub conducerea ayatollahului. Problema apare când o miliție religioasă ajunge mai bine echipată și antrenată decât forțele armate naționale, cu propriile servicii de informații, mai influentă în politică decât autoritățile civile și capabilă să fie independentă financiar de bugetul de stat.

Cheia puterii Gărzilor Revoluționare stă în faptul că, după estimările analiștilor, aceștia dețin aproape 40 % din economia de stat a Iranului, în principal în industria petrolului și a gazelor naturale. În anul 2022, Iranul a atribuit Gărzilor Revoluționare 22 miliarde de dolari din bugetul de stat, 31% din întregul buget militar, în timp ce armata iraniană a primit doar 11,5 %. Însă Gărzile Revoluționare obțin estimativ în jur de 50 de miliarde de dolari din întreprinderile economice pe care le dețin în Iran și prin traficul din Golful Persic și strâmtoarea Ormuz. În esență, Gărzile Revoluționare Iraniene au ajuns efectiv prima putere în stat datorită controlului pe care îl dețin în economia iraniană. Această poziție le-a oferit șansa de a se impune nu doar pe plan intern, ci și pe plan extern.

Gărzile Revoluționare au proprii lor reprezentanți în politica externă, în paralel cu diplomații ministerului de externe iranian. În cazul în care un guvern străin decide să negocieze cu autoritățile civile iraniene în materie de politică, există surpriza ca Gărzile Revoluționare să acționeze din inițiativă proprie fără a ține seama de ministerul de externe. Nu răspund în fața autorităților civile, armata iraniană fiind incapabilă să exercite controlul asupra instituției, din cauza raportului de putere dintre cele două armate. Nici liderul suprem, ayatollahul Khamenei, nu poate dicta tot ceea ce dorește Gărzilor. Riscul pe plan intern este o trecere de la teocrația actuală la o dictatură militară condusă de Pasdaran. Pe plan extern, Gărzile sunt principala forță prin care Iranul își impune politica de stat, fiind instituția responsabilă de înarmarea și antrenarea diferitelor grupuri teroriste, precum Hamas, Hezbollah sau al rebelilor Houthi în Yemen.

Sistemul politic iranian este izolat și dificil de înțeles, condus de o figură religioasă, având un guvern civil ales de popor, dar care nu deține puterea, cu două forțe militare, dintre care una este echipată la nivelul anilor ‘60, iar cealaltă s-a infiltrat în economia și politica iraniană până în punctul în care reprezintă chiar un pericol la adresa autorităților religioase din Teheran. Rămâne de văzut dacă Iranul va reuși să reziste tensiunilor pe plan intern pentru a putea să își impună poziția pe plan extern, unde dorește să se prezinte ca puterea principală în Orientul Mijlociu.

Autor: Ștefan Rădulescu

Surse:

Iran Studies Unit. (2023, April 6). Iran’s New Year Military Budget and Shifting Priorities. Emirates Policy Center. https://epc.ae/…/iran-s-new-year-military-budget-and…

Kurun, İ. (2017). Iranian political system: “mullocracy?” Journal of Management and Economics Research, 15(1). https://doi.org/10.11611/yead.285351

Rubin, M. (2013). Review of Iran unveiled. E-International Relations. Retrieved from https://www.e-ir.info/2013/07/01/review-iran-unveiled/